marți, 18 noiembrie 2014

Dor de sufletul profund romanesc

Spunem mereu ca traim in lumea lui Caragiale, referindu-ne doar la grotescul personajelor Scrisorii Pierdute. Si totusi, evreul Nicolae Steinhardt a descifrat secretul Scrisorii Pierdute, a gasit in acest text dovezi ale frumusetii sufletului romanesc. Iata un evreu care i-a iubit pe romani mai mult decat se pot iubi ei. Citez din eseul parintelui Nicolae:

E lumea minunata a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic in care Caţavencu îşi cere iertare si coana Joiţica îl iartă. Fără de rostirea vorbelor acelora magice – necesare si suficiente ca orice condiţii ale unei teoreme matematice – vorbe care sunt axul si motorul aristotelic imobil al actului al IV-lea, ne alegem cu o oarecare satiră, bine scrisă, vie, nimic de spus, dar fara taină, fara arierplan si fara nimb.

Actul al IV-lea e totul si duce de-a dreptul la izvoarele românismului
(…) de iertarea lui Caţavencu de către Zoe si de pupaturile din Piaţa Independenţei inteleg sa ma folosesc ca de cele mai formidabile argumente pentru a intemeia afirmatia ca lumea lui Caragiale ne descopera sufletul românesc in toata minunata lui dulceata si crestinatate, in faza machiavelismului relativ, cand rautatea nu era inca absoluta, cand oamenii se mai puteau impaca si inca stiau ierta, cand totul inca nu era pierdut.

Probabil ca Steinhardt a realizat ca modul sau de intelegere a iertarii si impacarii caragialesti ne va mira, si ne explica suplimentar viziunea sa, cu argumente, in capitolul ce incheie eseul, Et in Arcadia ego, din care citez:

Cu aceste putine cuvinte se alege scriitorul rindurilor de faţă la sfîrşitul unei vieţi irosite. Atît doar i-a mai rămas: dreptul de a spune ca a fost si el intr-o lume in care doi oameni grabiti (lucru rar) se ciocneau pe strada si duceau instinctiv si simultan mîna la palarie pentru a-si cere scuze, in care negustorului caruia i s-ar fi oferit un cistig de zece ori cit cel realizat pentru un obiect pe care-l vinduse pe cuvint, nici nu i-ar fi trecut prin gînd ca ar putea sa-l dea altcuiva decit cumparatorului dintii la preţul stabilit verbal, in care nici ultimul dintre ticalosi n-ar fi cautat cearta unui vecin sau unui cunoscut,in care mînia, răzbunarea, ba si stricta dreptate se dadeau rusinate inapoi in faţa vorbelor pentru Dumnezeu, unde orice greseala nu avea neaparat consecinte funeste, unde lucrurile se mai aranjau si de la sine (sub ambianţa unui corp social sănătos) si nu era foc, moarte de om si nu se scufunda pamantul pentru orice nimic, in care pina si infinitul cunoştea forma imblinzită a nefinirii iar verbul trebuie era adesea inlocuit cu se cade, se cuvine, porunca oarba exprimandu-se doar prin alocutiunea straina, ironic si dispretuitor folosita, de musai; in care ciine sa fi fost, bou sa fi fost, magar sa fi fost, si tot nu se putea sa nu recunosti un colţ de rai.

O dulceaţă, o binecuvîntare. o ţară frumoasă, oameni nu numai cuminţi, dar şi binevoitori; ale caror insusiri simple pretuiesc la ananghie – si la ananghie se judeca oamenii si lucrurile – mai mult decat inteligenta francezului, initiativa anglo-saxonului sau priceperea la suruburi a neamtului; crestinismul in toate domeniile, la toate colturile, in toate inimile; un rai, am spus-o de o mie de ori.

S-a dus? Tout paradis, zice Jean Cau, est fait pour etre perdu. Dar nu s-a dus de tot. Ce ciudat lucru, si cit is de ocolite caile Domnului. In scoica aceasta a unei comedii aprige si ostile, lumea romaneasca poate strabate veacurile in tot maretul ei farmec, prevestind de aci, de pe pamint, din iuresul unor intimplari mundane, paradisul a carui nostalgie nu ne va cruţa curînd.

Suntem noi in stare sa mai vrem a putea fi?

Am preluat citatele din eseu si intrebarea finala de pe blogul lui Alex Radescu.

duminică, 7 septembrie 2014

Calauza

Gheron Nikon: Cunoaşterea ne face liberi. Ce învățăm din Călăuza lui Andrei Tarkovski
Cunoaşterea ne face liberi - Fragment dintr-o omilie a Părintelui Nikon de la Nea Skiti

“Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32)
Cum să cunoaştem adevărul astfel încât să nu fim robi ai diavolului şi ai diavolilor lui, să nu fim robi ai celor ce vor să ne stăpânească? Dacă nu avem această cunoaştere, nu suntem liberi. Începând – se poate să vă pară straniu – începând de la noi înşine; cunoscându-ne pe noi înşine!

Am vorbit mai demult despre o operă cinematografică şi am să fac iarăşi referire la ea. Este foarte important: dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, nu îi vom cunoaşte nici pe ceilalţi. Dacă nu cunoaştem ceea ce se petrece cu noi, nu vom cunoaşte niciodată, pe nimeni.

Filmul, dacă vă amintiţi, se numeşte “Stalker” (Călăuza, n.edit.). Protagoniştii sunt trei persoane: Stalker, Profesorul şi Scriitorul. A căzut un meteorit şi într-o “zonă” imensă şi stranie, a apărut o “cameră” ciudată. Oricine intra în acea cameră şi cerea ceva, acel lucru devenea realitate. La început erau toţi liberi să intre în acea cameră, apoi guvernul acelui ţinut s-a temut ca nu cumva să intre cineva pentru a cere căderea guvernului, la care, a înconjurat toată acea zonă cu grilaje de sârmă şi a ordonat armatei să păzească zona pentru a nu intra nimeni să ceară ceva.

Acum, Profesorul şi Scriitorul cer lui Stalker să îi călăuzească la acea “cameră”. El cunoaşte diferite moduri de a păcăli gărzile, intră şi înaintează în acel ţinut periculos care se apără, fiind parcă, un organism viu care încearcă să îi dezorienteze pentru a nu ajunge acolo unde vor. Atenţie! Nici unul dintre cei trei nu are nume. “Stalker” înseamnă călăuză. “Profesorul” este omul raţional, al lui “2+2=4″. Celălalt este “Scriitorul”- nici acesta nu e nume. Este omul senzorialului, al intuiţiei. Ajung în “cameră”. În momentul în care ajung în “cameră” şi se pregătesc să-şi spună dorinţele, Călăuza le povesteşte o întâmplare despre cineva care, fără să vrea, devenise pricina morţii fratelui său, pe care îl iubea. El este singurul care are nume în această poveste – am să vă spun apoi şi de ce. Acest om, plin de dragoste, care nu iubea nimic mai mult decât pe semeni, intră în “cameră” şi îi cere să-i învie fratele. Se întoarce acasă unde constată că devenise miliardar, şi se sinucide. “Camera”, necunoscând ceea ce ceruse, i-a concretizat dorinţa cea mai adâncă, cea mai mare dragoste a lui – banii! – şi a realizat că nu era deloc acel om superior care se credea a fi, care iubea pe semenii săi mai presus de orice. Dintr-o dată, “camera” i-a descoperit faptul că ceea iubea şi dorea cu adevărat înlăuntrul său erau banii. După această istorisire nu a mai intrat nici unul dintre cei doi în “cameră”. Nimeni nu mai îndrăznea să intre şi să ceară ceea ce îşi dorea. Se temeau că li se va descoperi ceea ce erau cu adevărat şi se temeau să înfrunte aceasta. Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti: tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut, psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la păcătoşi.

Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul proiectează asupra celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: “Ce bun este cutare! Ce virtuos este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, vede la ceilalţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păcătoşii. Vezi un curvar care nu vrea să accepte faptul că e curvar şi reprimă acest lucru. Ce se întâmplă? Îl proiectează asupra celorlalţi: “Taci! Toţi fac asta! Cine nu face? Este o necesitate fiziologică!” Tot ceea ce este reprimat, iese la suprafaţă! La fel şi hoţul: “Cine nu fură? Toţi fură azi!” Ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, psihicul său proiectează asupra celorlalţi.

Aţi înţeles de ce am spus că dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine nu vom cunoaşte nici pe cel de lângă noi? De aceea trebuie să vedem cine suntem. Şi vom vedea cine suntem cu adevărat atunci când ne vom cunoaşte pe noi înşine.

Odată, am reuşit să nu primesc nişte gânduri urâte. Le-am respins. Le-am împins înăuntru. Asta trebuie făcut, până la un anumit punct. M-am dus mândru la stareţ şi i-am povestit. Îmi spune: “Nu, băiatul meu! Noi nu am venit aici ca să ne înăbuşim patimile şi să devenim complexaţi. Am venit ca să le smulgem din lăuntrul nostru şi să înrădăcinăm în locul lor virtuţi!”

Cum ne vom vedea patimile? Intrând în acea “cameră”! Altfel, vom fi ca acela care credea că este un altfel de om şi nu era. Ştiţi care era numele lui? Dikobraz! Ştiţi ce înseamnă în limba rusă? Porc spinos! Ştiţi cum este porcul spinos! Un animăluţ cu burtica moale precum catifeaua – îngăduitori şi buni faţă de noi înşine şi numai spini îndreptaţi către ceilalţi!
Un film foarte înţelept! Să-l vizionaţi!

“Intră în cămara ta!” (Matei 6, 6) – este porunca pe care ne-o dă Evanghelia. Vei intra în inima ta! “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17, 21).

Căci altfel nu am fi numai ca porcul spinos – moi şi îngăduitori cu noi înşine şi cu spini îndreptaţi către ceilalţi ci, precum s-a mai spus: luaţi aminte la voi, cei ce vă asemănaţi mormintelor, ipocriţilor, “care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă, sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27).

Însă, dacă ne întoarcem către noi înşine, ne plecăm capetele şi spunem “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi realizăm cum suntem, atunci, spune Sfântul Grigorie Palama, se va întâmpla următorul lucru: numai pentru că te întorci la tine însuţi – dacă vă amintiţi pilda fiului risipitor, când acesta a văzut la ce decădere a ajuns, “şi-a venit în sine” şi a zis: “Voi merge acasă!” Şi-a venit în sine! S-a întors în el însuşi! Este ceea ce diavolul nu vrea să facem niciodată, ci să fim în mijlocul a toate şi în afara sinelui! Cu totul nebuni! – Când ne întoarcem în noi înşine, când intrăm în acea “cămară” din inima noastră, spune Sfântul Grigorie Palama: “Atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil, este ridicată din furtuna zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede o mască înşelătoare care a fost meşteşugită de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns”. Vom vedea acea dezgustătoare mască pe care inima noastră a căpătat-o prin înşelarea din “partea cea de jos”, de gheenă, şi atunci ne va apuca jalea. Ne vom pocăi, şi cu lacrimi vom îndepărta masca pe care o poartă sufletul nostru. Iar atunci când ochii inimii noastre se vor curăţi şi vom vedea limpede, atunci îi vom vedea limpede şi pe ceilalţi. De aceea, porunca lui Hristos este: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Sursa: Sfantul Munte Athos

vineri, 23 mai 2014

Cred că toată lumea este convinsă sau o bună parte dintre noi credem că la Parlamentul European de la Bruxelles mai trebuie să se audă și alte voci decât cele predominant actuale. Și una din vocile care va duce un suflu nou și în primul rând un suflu creștin este aceea a lui Iulian Capsali. Care nu numai că este un om cu toate calitățile caracteriale, e un tată de familie cu 9 copii, ceea ce spune suficient, dar este hotărât să ridice problema normalității familiei și a moralității în familie și în viața de toate zilele. Și mi se pare firesc să ieșim din acea idee fixă că un creștin nu se poate murdări bagându-se în politică. Politica, ca și altel domenii ale vieții, ar trebui să fie împănate cu oameni creștini. Ar trebui să facem politicieni creștini, administrație creștină, comerț creștin, miniștri creștini. Faptul că ne dăm la o parte nu face altceva decât să dea posibilitatea ca să se înscăuneze nedreptatea, anormalitatea și fărădelegea. Nu va fi ușor pentru Iulian Capsali, pentru că nu-i doresc să fie conform titlului aceluia – Singurătatea alergătorului de cursă lungă. Să sperăm că nu va fi singur, dar, oricum, îl consider un cruciat. Pornește o cruciadă în care suntem alături de el cu rugăciune și cu prezența nevăzută a Celui care îl va sprijini ca să aducă în sfârșit lumină în acel Parlament. Nu fac parte din categoria euroscepticilor. Dar cred că există o categorie în care mă încadrez, aceea a eurorezervaților. Și această rezervă a mea rezultă din două probleme pe care acest consiliu de la Bruxelles le-a ignorat sau le-a scos de pe listă. Una este scoaterea din Constituția Europeană a rădăcinilor creștine ale Europei. Ceea ce este un neadevăr istoric și o ignorare cu bună știință a ceea ce ar trebui cultivat, nu ignorat. A doua problemă, în care sunt implicată și subiectiv, eu fiind fost deținut politic, este faptul că deși a fost propus, condamndarea comunismului nu a fost acceptată datrită unor țări în care ideea comunistă persistă, în sensul că comunismul este o doctrină foarte bună, numai că a fost prost aplicată. Singura mea dorință era să fi ajuns și în țările lor, și atunci poate că n-ar mai fi gândit în felul ăsta. Iar neacceptarea condamnării unei doctrine care a dus la o sută de milioane de victime în care nu există o zi a comemorării acestor victime, îmi pune iște semne de întrebare. Eu sper că Iulian Capsali va ridica și această problemă și că vor exista niște minți diferite de cele actuale care vor privi lucrurile sub aspectul lor real.

miercuri, 7 mai 2014

Fericire versus divertisment în epoca mass-media

Bioeticianul român Virgiliu Gheorghe susţine joi, 8 mai, la Constanţa, o conferinţă publică. Întâlnirea are loc la Casa de Cultură, de la ora 18, iar intrarea este liberă. Mai jos, Virgiliu Gheorghe la emisiunea Garantat 100%

marți, 8 aprilie 2014

Ortodoxia intre teorie si traire

Evenimentul va fi prezentat de Ciprian Voicilă şi-i va avea ca invitaţi pe Danion Vasile şi Octavian Anastasescu. Se vor lansa volumele: “ Sfinţii de lângă noi” , “Avva Justin Pârvu- Mărturii. Amintiri. Minuni “ şi “ Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor”. Despre “ Sfinţii de lângă noi” Laurenţiu Dumitru spune: este o carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se aşază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit… Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumi agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracolele se întâmplă întotdeauna lângă noi. Octavian Anastasescu în “ Lângă Valeriu Gafecu, Sfântul închisorilor” dă mărturie despre virtuţile lui Valeriu Gafencu, despre minunile pe care le-a trăit lângă acesta, fiindu-i, de când s-au întâlnit prima dată la Târgu Ocna şi de-a lungul vieţii sale, tainic ucenic. Un ucenic smerit, care nu s-a lăudat cu lucrurile deosebite trăite lângă povăţuitorul său. Dar despre care a dat mărturie, spre întărirea noastră în credinţă... O. Anastasescu ne-a lasat moştenire cea mai afectuoasă mărturie despre Sfântul Valeriu Gafencu. Scena în care Valeriu Gafencu- ţintuit pe patul spitalului, incapabil să se ridice şi să vadă lumea de afara, de la fereastră - priveşte în ochii prietenului său, Octav, cum coboară credincioşii de pe dealul Măgurei din Târgu Ocna, ducând la casele lor lumina şi bucuria Învierii este un imn închinat prieteniei şi comuniunii dintre suflete. Avva Justin Pârvu- Mărturii. Amintiri. Minuni - După trecerea la Domnul a părintelui Justin Pârvu, părintele Proclu de la Metocu Bălan a spus un cuvânt profetic, care a început să se împlinească: Sfântul Justin Pârvu va face mari minuni, spre întărirea credinţei poporului. O mică parte din aceste minuni sunt cuprinse în acest volum, alături de mărturii (majoritatea inedite) ale celor care l-au cunoscut şi s-au folosit de prezenţa şi sfaturile sale. Vă aşteptăm cu mult drag la acest eveniment care va avea loc la sediul Curţii Brâncoveneşti din Str. Vasile Lupu, Nr. 43-45 (zona Capitol) informaţii la tel : 0241.511.055 / e-mail : fundatia_smb@yahoo.com

luni, 24 martie 2014

Hramul Bisericii Buna Vestire Constanta

Str Dionisie cel Mic,traseu 102, din Tomis 3 catre Bratianu a treia statie.

joi, 13 martie 2014

Conferinţa-dezbatere cu tema:”Principii de luptă împotriva deconstrucţiei românilor şi a României”

Şcoala şi Grădiniţa Brâncovenească organizează joi, 13 martie 2014, ora 18.00, la sediul Curţii Brâncoveneşti din Str. Vasile.Lupu, Nr. 43-45 (zona Capitol), Conferinţa-dezbatere cu tema :” Principii de luptă împotriva deconstrucţiei românilor şi a României ”. Cui datorăm de fapt această depreciere continuă a calităţii vieţii noastre zilnice? Or mai exista în noi acele resurse pentru a putea stopa acest fenomen? Acestea sunt câteva din întrebările la care va răspunde Dl. Dan Radovici alături de invitaţii săi. “Noi, românii, am început să renunţăm încet încet la demnitate şi la o adevarată ţinută morală. Aceste timpuri vitrege vin ca o consecinţă naturală a atâtor compromisuri acceptate de noi într-un mod mai mult decât tacit. Nu, nu aceasta este firea românului cea normală, cea plămădită din îndelungatele-i rădăcini creştine! Ne-am îndepărtat de la calea dreaptă dându-ne acordul la acest mare compromis. Toţi avem obligaţia, la modul imperativ, de a ne împlica, de a pune umărul pentru a găsi, nu numai o rezolvare, cât o recuperare a ceea ce mai e bun printre noi! Fiecare trebuie să participe cu soluţii în jurul acestei probleme după puterea, talentul şi capacitatea sa de dragoste. Nu avem pretenţia că unul singur s-ar putea lupta cu toate şi nici n-ar fi de imaginat, însă din fiecare dintre noi s-ar putea ridica un luptător, ca un pilon, care să poarte cu vrednicie această grea sarcină! Rezolvarea nu poate veni decât începand cu o iniţiativă ţesută, cum spuneam, bucată cu bucată,de la om la om, reparând şi corectând cu atentţie actualele defecţiuni, însă de acest dar nu vor beneficia decât aceia luminaţi prin forţa credinţei”.- Dan Radovici

vineri, 7 martie 2014

ICOANA MAICII DOMNULUI ,,MIJLOCITOAREA (CHEZAŞA) PĂCĂTOŞILOR”("...aseaza pe cerul mintilor credinciosilor stele de ganduri dumnezeiesti")

RUGĂCIUNE LA ICOANA MAICII DOMNULUI ,,MIJLOCITOAREA (CHEZAŞA) PĂCĂTOŞILOR” O, Podoaba cetelor îngereşti şi Lumina celor ce călătoresc în pământul mântuirii, Vasul cel preafrumos plin de mirul tuturor darurilor Duhului, Oglinda sufletelor umilite, Veşmântul celor iubitori de feciorie, Buna Povăţuitoare a maicilor, Biruinţa sihaştrilor, Dorul mucenicilor, Nădejdea neclintită a păcătoşilor, Preasfântă Fecioară şi Maica Cuvântului, adapă-ne pe noi cei însetaţi de mântuire din izvorul minunilor Tale şi cu starea Ta de faţă înaintea tronului Treimii mijloceşte iertarea păcatelor noastre. Nu avem nici o picătură de umilinţă în vasul sufletelor noastre şi cu totul ne-am cufundat în adâncul nelegiuirilor. Nu avem gând de întoarcere şi în mormântul lenevirii ne-am aşezat. Am lepădat mila Domnului şi cu mulţime de păcate ne-am împovărat. Pentru aceasta, te rugăm, Preacurată Maică a Domnului,să ne fii apărătoare nebiruită la judecată şi mai înainte de a sosi ceasul înfricoşător al morţii să ne soleşti pocăinţă. Ca Una Ce ai născut pe Cel de pe scaunul heruvimilor, pe noi, cei pierduţi în temniţa păcatelor, ne slobozeşte, apropiindu-Te cu cheia rugăciunii Tale. Nu ne părăsi în vremea primejdiilor, ci ca Una Ce eşti Izvor al milostivirii credincioşilor, adapă-ne cu picăturile îndurărilor Tale. Surpă toate ispitele vrăjmaşilor nevăzuţi cu mâna Ta cea puternică, ca Una Ce ai ţinut în braţele Tale pe Cel Ce cu mâna Sa a zidit toată făptura şi aşează pe cerul minţilor credincioşilor stele de gânduri dumnezeieşti. Înţelepţeşte-ne pe noi ca în toată vremea să Îţi aducem jertfe de rugăciuni şi mai ales să-Ţi împletim cununa laudelor, ca să dobândim şi noi cununa mântuire şi viaţa cea veşnică spre slava lui Dumnezeu în veci. Amin. Detalii despre istoricul acestei icoane, praznuite la 7 martie, aici.